Eşti aici

Anatomie patologica

Din continut:

TULBURĂRI CIRCULATORII

HIPEREMIA
Hiperemia reprezintă creşterea masei sangvine la nivelul unui ţesut, organ sau teritoriu al organismului. În funcţie de rapiditatea instalării poate fi acută sau cronică. În funcţie de teritoriul afectat se disting: hiperemia arterială sau activă şi hiperemia venoasă sau pasivă.
Hiperemia pasivă, denumită şi stază venoasă, reprezintă creşterea masei sangvine la nivelul venos şi capilar, datorită încetinirii şi/sau reducerii fluxului sangvin venos, în condiţiile unei circulaţii arteriale normale.

STAZA RENALĂ
Staza renală are drept cauze insuficienţa cardiacă dreaptă, insuficienţa cardiacă globală, tromboza ori compresiunea venelor renale prin tumori sau anevrisme ale aortei abdominale.

STAZA PULMONARĂ
Afecţiuni ale cordului precum cardiopatiile stângi decompensate (stenoza mitrală, boala mitrală, insuficienţa cardiacă) pot cauza stază pulmonară, motiv pentru care aspectul morfologic poartă şi denumirea de “plămân cardiac”.

FICATUL DE STAZĂ
Cauzele stazei hepatice sunt insuficienţa ventriculară dreaptă decompensată sau cordul pulmonar cronic.

TROMBOZA
Tromboza este procesul patologic de formare în timpul vieţii a unui coagul (tromb) intravascular sau intracardiac, din constituienţii normali ai sângelui.
Apariţia şi dezvoltarea trombilor presupune existenţa unor condiţii patologice grupate în triada lui Virchow:
- leziuni vasculare şi cardiace la nivel endotelial;
- tulburări hemodinamice cu încetinirea fluxului sangvin ;
- tulburări ale factorilor de coagulare.
În funcţie de localizare se descriu: trombi arteriali, venoşi, capilari şi cardiaci. În funcţie de gradul de obstrucţie a lumenului vascular în care se localizează, trombii se clasifică în trombi parietali (neobstructivi) şi trombi obliteranţi (obstructivi). Morfologic, trombii se împart în roşii (de coagulare), albi (de conglutinare), micşti (cu zone albe şi roşii) şi hialini. După vârstă, trombii se clasifică în recenţi şi vechi (organizaţi).

TROMBUL ARTERIAL
Apare cel mai frecvent ca urmare a unor leziuni preexistente la nivelul arterelor: ateroscleroză, arterită, anevrisme, traumatisme. Sediul de elecţie îl reprezintă arterele membrelor inferioare, arterele coronare, arterele cerebrale, renale, mezenterice, aorta.

INFARCTUL
Infarctul reprezintă o zonă de necroză ischemică prin obstrucţia acută, de obicei embolică sau trombotică, a unui vas arterial.
Morfologic, infarctele se clasifică în albe sau anemice şi roşii sau hemoragice. După vârstă, infarctele se împart în recente şi vechi sau organizate conjunctiv. În funcţie de gradul de contaminare microbiană, infarctele sunt septice şi aseptice.
Infarctele albe sau anemice sunt caracteristice organelor cu structură compactă şi cu circulaţie de tip terminal: rinichi, splină sau miocard, în care anastomozele sunt reduse. Infarctele roşii sau hemoragice sunt caracteristice ţesuturilor laxe şi organelor bine vascularizate precum pulmonul (cu dubla circulaţie), ficatul sau intestinul.

INFARCTUL MIOCARDIC
Infarctul miocardic reprezintă necroza de coagulare a unei arii miocardice, ca urmare a obstrucţiei unei ramuri coronare. Cauzele cele mai frecvente sunt reprezentate de tromboza arterelor coronare, hemoragii la nivelul plăcii de aterom, spasme persistente ale coronarelor sau, mai rar, tromboza suprapusă pe leziuni luetice, embolia cu punct de plecare de la nivelul vegetaţiilor valvulare din endocardita bacteriană, panarterita nodoasă, invazii neoplazice etc.
Localizarea favorită este la nivelul ventriculului stâng (peretele anterior, septul interventricular şi peretele posterior) şi, mai rar, la nivelul ventriculului drept; localizările atriale sunt excepţionale.
Morfologic, infarctul miocardic este un infarct alb (anemic) reprezentat de o zonă de necroză de coagulare consecutivă anoxiei, dar poate fi şi un infarct roşu (hemoragic) prin pătrunderea bruscă a sângelui din circulaţia colaterală în teritoriul de necroză, ca urmare a scăderii presiunii sangvine locale prin obstrucţia arterială.

INFARCTUL PULMONAR
Reprezintă o zonă de necroză a parenchimului pulmonar datorată obstrucţiei unui ram arterial ce irigă zona respectivă, prin embolie sau tromboză. Localizarea este preponderent în lobii inferiori pulmonari. Infarctul pulmonar este de tip roşu (hemoragic), datorită dublei circulaţii (pulmonare şi bronşice), caracteristică acestui organ. Obstrucţia unui ram arterial pulmonar conduce la scăderea presiunii sangvine în teritoriul corespunzător, urmată de pătrunderea bruscă de sânge din dubla circulaţie, inundând zona necrozată.

INFARCTUL RENAL
Reprezintă necroza ţesutului renal prin întreruperea irigaţiei sangvine, datorită obliterării (de obicei embolice) a arterei renale sau a uneia dintre ramuri. Datorită circulaţiei terminale de la acest nivel, infarctul renal este alb sau ischemic.

DISTROFII
DISTROFIA GRANULO-VACUOLARĂ ÎN RINICHI
Distrofiile hidro-protidice sunt distrofii ale compartimentului intracelular şi reprezintă urmarea unor perturbări ionice caracterizate prin pătrunderea în exces a apei şi sodiului în celulă, cu pierderea concomitentă de potasiu, însotite de o tumefiere (intumescenţă) celulară.
Distrofia granulo-vacuolară asociază aspectele de intumescenţă tulbure (distrofie granulară) cu cele de vacuolizare (distrofie hidropică sau vacuolară) ale citoplasmei nefrocitelor. Aceste leziuni apar în tubulo-nefrozele toxice şi de origine hipoxică sau în alterări ale filtrării glomerulare.

DISTROFIA GRANULO-VACUOLARĂ ÎN FICAT
Hepatocitele sunt afectate în infecţii acute, hipoxia acută, intoxicaţii cu substanţe chimice sau medicamentoase, stări de inaniţie.

DISTROFIA LIPIDICĂ HEPATICĂ
Ficatul gras sau steatoza simplă hepatică reprezintă depunerea de grăsimi la nivelul ţesutului hepatic, fără afectarea vitalităţii celulare. Degenerescenţa grasă hepatică poate fi urmarea unor intoxicaţii cu fosfor, cloroform, tetraclorură de carbon, apare în caz de alcoolism cronic, malnutriţie, obezitate, diabet zaharat.
Distrofia lipidică hepatică poate fi mediolobulară în hipoxii, periferică în intoxicaţii şi malnutriţie şi difuză în etilismul cronic.

DISTROFIA HIALINĂ A OVARULUI
Distrofia hialină (hialinoza) reprezintă o distrofie proteică a compartimentului intercelular sau, mai rar intracelular. Hialinul este un material de aspect omogen, translucid, eozinofil. Hialinoza poate apărea în condiţii fiziologice (hialin în ovar în premenopauză), precum şi în condiţii patologice (la nivelul cicatricelor vechi, la nivelul seroaselor după inflamaţii cronice, la nivelul pereţilor arteriolari, în componenţa tumorilor benigne şi maligne).

AMILOIDOZA RENALĂ
Este consecinţa depunerii predominant extracelulare a unui material fibrilar cu o compoziţie chimică complexă. În microscopia optică, amiloidul se prezintă ca un material de tip hialin, cu caractere speciale de tinctorialitate (în coloraţia Roşu de Congo apare roşu-cărămiziu, cu violet de metil, verde de metil şi albastru de metil se colorează în roşu-violaceu). Amiloidul se depune interstiţial, de-a lungul fibrelor de reticulină şi de colagen, de-a lungul membranelor bazale epiteliale sau în media vaselor mici.
Degenerescenţa amiloidă se poate dezvolta ca element fundamental al unei boli necunoscute (amiloidoza primară) sau ca o manifestare secundară (amiloidoza secundară) în boli de natură inflamatorie (TBC, osteomielită, artrita reumatoidă, etc.); amiloidoza secundara interesează predominant splina, rinichii, suprarenalele şi ficatul.

STAZĂ BILIARĂ ÎN FICAT
Se caracterizează prin depunerea de pigmenţi biliari în ficat în cadrul unui icter prehepatic, hepatic sau posthepatic. În cazul icterelor obstructive prelungite se produc alterări ale parenchimului hepatic, în urma refluxului şi a stazei biliare.

DISTROFIE FIBRINOIDĂ ÎN PLACENTĂ
Distrofia fibrinoidă (necroza fibrinoidă) reprezintă o degenerescenţă la nivelul compartimentului extracelular şi se caracterizeaza prin depunerea în ţesuturi a unei substante PAS-pozitive, denumită fibrinoid. Fibrinoidul conţine proteine, mucopolizaharide, fibrinogen şi gammaglobuline în proporţii variabile, în funcţie de tipul afecţiunii în care apare. În stadiul iniţial, substanţa fundamentală este tumefiată, fibrele de colagen sunt fragmentate şi dezintegrate, pentru ca, în final să formeze acea substanţă omogenă sau fin granulară de tip fibrinoid.
Acest tip de distrofie apare în bolile de colagen, în HTA malignă la nivelul arterelor mici şi a arteriolelor, în arterele din vecinătatea ulcerului gastric, în vasele sangvine ale placentei, etc.

INFLAMAŢII
Inflamaţia reprezintă o modalitate de reacţie şi apărare a organismului la acţiunea unor factori nocivi, cu manifestări locale (rubor, tumor, calor, dolor, functio lesa) şi generale (frison, febră, leucocitoză, etc).
După criteriul etiologic se clasifică în inflamaţii nespecifice (modificările morfologice nu trădează prin aspectul lor natura etiologică) şi inflamaţii specifice (diagnosticul poate fi pus de cele mai multe ori după caracterele morfologice ale inflamaţiei).
După evoluţia în timp, se clasifică în acute, subacute şi cronice.
După criteriul morfologic, se clasifică în inflamaţii exsudative, alterative şi proliferative.

INFLAMAŢII EXSUDATIVE
MENINGITA PURULENTĂ
Meningita purulentă este o inflamaţie acută bacteriană nespecifică a leptomeningelui, caracterizată prin prezenţa unui exudat purulent în spaţiul subarahnoidian.
Etiologia leptomeningitei purulente este reprezentată de meningococi, pneumococi, streptococi, stafilococi, haemophilus influenzae. Propagarea agenţilor infecţiosi la nivelul spaţiului subarahnoidian se poate realiza pe cale sangvină ( în cursul unei bacteriemii) de la un focar infecţios situat la distanţă, prin propagarea infecţiei de la un focar de vecinătate (oto-mastoidită, sinuzită, abces dentar, etc.) sau prin introducerea directă în cursul unor manevre chirurgicale incorect efectuate sau accidental (traumatisme).

APENDICITA ACUTĂ FLEGMONOASĂ
Este o inflamaţie acută nespecifică, de etiologie bacteriană, a apendicelui ileo-cecal. Apare consecutiv obstruării lumenului apendicular prin coproliţi, paraziţi, corpi străini, etc., ceea ce favorizează transformarea florei bacteriene saprofite în floră patogenă. Aceasta pătrunde în peretele apendicular determinând o reacţie inflamatorie difuză.

ABCESUL HEPATIC
Este o colecţie purulentă, având ca agenţi etiologici cocii patogeni. Căile de pătrundere a acestor agenţi patogeni sunt vasculară (arterială, venoasă, portală) sau prin canalele biliare (în forma colangitică).

PLEUREZIA FIBRINOASĂ
Inflamaţia fibrinoasă se caracterizează prin prezenţa unui exudat fibrinos la nivelul seroaselor (pleură, pericard, peritoneu), la nivelul mucoaselor şi la nivel alveolar (în cazul pneumoniilor).
Pleurezia fibrinoasă este dată de infecţii cu bacterii piogene şi nepiogene, boala reumatismală, infecţii virale, etc. Pleurezia fibrinoasă (uscată) este o inflamaţie acută şi, în funcţie de dispoziţia exudatului fibrinos, poate fi:
- localizată - aparută în vecinătatea unui focar inflamator pulmonar (pneumonie, abces pulmonar), a unui infarct pulmonar sau focare inflamatorii ale peretelui toracic, şi
- difuză - apare mai ales în TBC pulmonară, mai rar în uremie sau în afecţiuni de altă etiologie.

PAROTIDITA EPIDEMICĂ
Este o boală acută, contagioasă şi epidemică, determinată de virusul urlian care prezintă tropism glandular (glande salivare, pancreas, testicul) şi nervos. Parotidita este cea mai frecventă manifestare a infecţiei urliene fără să fie obligatorie, şi nici nu apare întotdeauna prima.

INFLAMAŢII PROLIFERATIVE
ŢESUTUL DE GRANULAŢIE
Inflamaţia proliferativă (granulomatoasă) este caracterizată de un proces de proliferare mezenchimală în focarul inflamator. În majoritatea proceselor inflamatorii proliferativ-productive, un rol major este deţinut de ţesutul de granulaţie.
Ţesutul de granulaţie este un ţesut conjunctiv tânăr ce se formează prin multiplicarea accentuată a fibroblaştilor şi apariţia de numeroase capilare de neoformaţie, în jurul cărora se găsesc leucocite PMN şi mononucleare. Acest tip de ţesut intervine în procese de organizare (organizarea ţesutului inflamator al seroaselor, organizarea trombului, organizarea infarctelor), în procese de reparare (vindecarea plăgilor), la nivelul ulcerului gastric. În aceste cazuri, se produce proliferarea unui ţesut mezenchimal tânăr, lax, foarte bine vascularizat, cu o bogată celularitate, care se transformă treptat prin producţie de fibre colagenice, într-un ţesut cicatricial dur.

TUBERCULOZA GANGLIONARĂ
Tuberculoza este o inflamaţie proliferativă specifică determinată de infecţia cu bacilul Koch (Mycobacterium tuberculosis). Ca rezultat al primoinfecţiei (de obicei, în copilărie) se produce TBC primară, cel mai frecvent localizată la nivel pulmonar, unde determină apariţia complexului primar Ranke (afectul primar sau şancru de inoculare, limfangita TBC şi adenopatie hilară TBC) şi de unde diseminează hematogen producând TBC miliară (granulia). TBC secundară este rezultatul reactivării leziunilor de primoinfecţie sau al reinfecţiei exogene sau endogene (reactivarea nodulilor reziduali). TBC secundară constă în dezvoltarea tuberculozei de organ: ftizia pulmonară cronică, TBC ganglionară, TBC osteo-articulară, TBC uro-genitală, TBC la nivelul sistemului nervos central, TBC cutanată, etc.
Limfadenopatia tuberculoasă poate afecta orice ganglion, localizarea cea mai frecventă fiind la nivelul ganglionilor laterocervicali şi submandibulari, precum şi în ganglionii traheo-bronşici, în cadrul TBC pulmonare.

TUBERCULOZA HEPATICĂ
La nivel hepatic apare frecvent TBC în forma miliară şi submiliară, în urma diseminării hematogene prin intermediul venei porte şi a arterei hepatice.

TUBERCULOZA ÎN SPLINĂ
La acest nivel, TBC apare ca tuberculoză miliară în urma diseminării hematogene. Forma cazeoasă este foarte rară în splină. TBC splenică se întâlneşte mai frecvent la copiii cu tuberculoză pulmonară activă.

AORTITA LUETICĂ
Este inflamaţia specifică a peretelui aortic, produsă de Treponema pallidum, apărând în perioada terţiară a luesului. Leziunea interesează sigmoidele aortice şi primii 4-5 cm ai aortei ascendente.

TUMORI
Tumorile (neoplaziile) reprezintă proliferări celulare generând “o masă tisulară anormală, a cărei creştere este continuă şi necoordonată comparativ cu ţesuturile normale, şi care persistă şi după sistarea stimulului care a produs modificarea” (Willis – 1952).
În funcţie de caracterele morfo-clinice, tumorile se împart după cum urmează:
- tumori benigne (proliferări de celule care îşi păstrează gradul de diferenţiere şi sunt asemănătoare celulelor ţesutului din care se dezvoltă);
- tumori maligne (proliferări de celule canceroase, care prezintă grade diferite de diferenţiere).
În funcţie de origine, tumorile se clasifică în tumori simple, provenind dintr-o singură linie celulară (tumori epiteliale şi tumori mezenchimale), mixte, provenind din mai mult de o linie celulară (cu structuri epiteliale şi mezenchimale în cadrul aceleiaşi proliferări) şi tumori compuse (teratoame), conţinând mai mult de un tip de celule neoplazice, provenind din celulele multipotente.

TUMORI BENIGNE
PAPILOMUL CUTANAT
Papilomul este tumora benignă a epiteliilor pavimentoase stratificate. Tumora este localizată la piele, mucoasa bucală, faringiană şi laringiană, mucoasa esofagiană, mucoasa vulvo-vaginală, anală şi perianală, mucoasa căilor urinare.

POLIPUL RECTAL
Polipul este o tumora benignă a epiteliilor cilindrice şi cubice de suprafaţă. Localizările polipului cuprind mucoasa nazală, mucoasa gastrică, a intestinului subţire şi colonului, mucoasa endometrială şi a endocolului. Tumorile multiple (polipoza) sunt întâlnite frecvent la nivel gastro-intestinal.
În funcţie de caracterul proliferării, polipii se clasifică în polipi simpli, polipi adenomatoşi sau glandulari şi polipi papilari sau viloşi.

FIBROLEIOMIOMUL UTERIN
Fibroleiomiomul uterin este o tumoră benignă mezenchimală a corpului uterului, formată prin asocierea proliferării ţesutului conjunctiv cu o proliferare de ţesut muscular neted. Este localizat la nivelul miometrului, putând fi situat submucos (sub endometru), intramural sau subseros.

HEMANGIOMUL
Angioamele (tumori mezenchimale) reprezintă tumori vasculare benigne. Tumorile vaselor sangvine sunt denumite hemangioame, iar cele ale vaselor limfatice, limfangioame. Hemangiomul reprezintă o tumora benignă acătuită dintr-o masă de vase sangvine cu un aranjament neregulat. Localizarea favorită este la nivelul pielii şi părţilor moi, buze, ficat, plămân, creier, rinichi, oase.

FIBROADENOMUL MAMAR
Este o tumoră benignă mixtă (cu componentă epitelială şi mezenchimală), localizată la nivelul glandei mamare, caracterizată prin asocierea proliferării epiteliale glandulare cu proliferarea ţesutului conjunctiv. Fibroadenomul mamar reprezintă cea mai frecventă tumoră benignă mamară a femeii tinere (20-40 ani) şi este influenţată de secreţia estrogenică.

ADENOMUL PLEOMORF
Este cea mai frecventă tumoră benignă a glandelor salivare, localizată de obicei la nivelul parotidei. Se mai numeşte şi tumoră mixtă de parotidă, datorită structurii sale epiteliale şi conjunctive.

TUMORI MALIGNE
Tumorile maligne epiteliale se numesc carcinoame, iar cele mezenchimale se numesc sarcoame.

CARCINOMUL EPIDERMOID SPINOCELULAR
Carcinomul epidermoid este tumora malignă a epiteliilor pavimentoase stratificate, cu sau fără cheratinizare. Carcinoamele epidermoide se împart în : spinocelular sau scuamos, bazocelular, adenoid-chistic, mixt (bazo-scuamos) şi nediferenţiat.
Localizarea carcinomului spinocelular este la nivelul pielii, exocolului, faringelui, esofagului, buzelor, cavitatăţii bucale, regiunii anale. Se pot dezvolta şi în alte tipuri de epitelii, în aceste cazuri procesul neoplazic fiind precedat sau asociat cu metaplazia pavimentoasă a celulelor epiteliale (carcinoame epidermoide la nivelul epiteliului cilindric al mucoasei bronşice, veziculei biliare etc.)

CARCINOMUL EPIDERMOID BAZOCELULAR
Se dezvoltă din stratul bazal al epiteliului cutanat şi din celulele bulbului pilos. Este localizat la nivelul pielii, mai frecvent în regiunea capului. În ciuda caracterului său malign, această tumoră are capacitate redusă de metastazare.

ADENOCARCINOMUL DE COLON
Adenocarcinomul reprezintă tumora malignă a epiteliilor cilindro-cubice şi glandulare; apare mai frecvent la nivelul stomacului, colonului, glandei mamare, endometrului, pancreasului, căilor biliare, bronhiilor, etc. Se clasifică în adenocarcinoame secretante (forma mucipară şi forma mucoidă) şi nesecretante.

FIBROSARCOMUL
Tumora malignă a ţesutului conjunctiv propriu-zis se numeşte fibrosarcom. Se dezvoltă frecvent în ţesutul subcutanat, părţile moi ale extremităţilor, fascii, aponevroze.

SARCOMUL PLEOMORF
Sarcomul pleomorf este forma cea mai nediferenţiată a tumorilor maligne conjunctive.

METASTAZĂ DE ADENOCARCINOM ÎN GANGLIONIUL LIMFATIC
Metastaza reprezintă o tumora malignă secundară, aparută ca urmare a deplasării şi însămânţării la distanţă de celule maligne, de la nivelul tumorii primitive. Metastazarea se realizează pe seama pierderii adezivităţii celulelor tumorale faţa de elementele tisulare vecine şi mobilizării lor active sau pasive.
Metastazarea se produce pe cale limfatică, sangvină, prin contiguitate sau prin însămânţarea în cavităţile naturale.

AtaşamentMărime
anatomie pat..doc230.5 KB
Keywords: 
randomness